Pedagogia Waldorf

Ce este pedagogia Waldorf?

            Şcoala Waldorf este o alternativă la învăţământul tradiţional, a cărei pedagogie se bazează pe indicaţiile pedagogice ale lui Rudolf Steiner.

Rudolf Steiner (1861-1925)

            Rudolf Steiner (1861-1925) s-a născut într-o localitate aflată la graniţa dintre Austria şi Ungaria, ca fiu al unui funcţionar al căilor ferate austriece. După ce a absolvit şcoala reală, şi-a luat bacalaureatul la Wiener Neustadt şi a studiat matematica şi ştiinţele naturii la Universitatea Tehnică din Viena. Pe lângă acestea a mai audiat şi cursuri de filosofie, literatură, psihologie şi medicină. În acelaşi timp a fost preocupat de experimente şi observări ale naturii, care l-au familiarizat cu metodele de cercetare ale ştiinţelor naturii practicate de Goethe.
            În anul 1889 a fost chemat la arhiva Goethe-Schiller din Weimar, pentru a se îngriji de editarea operei lui Goethe referitoare la ştiinţele naturii, în cadrul ediţiei patronate de Marea Ducesă Sophie din Weimar.
            Ca rezultat al studiilor sale asupra operei lui Goethe şi a strădaniilor sale filosofico-metodice, în scopul de a stabili o punte de legătură între gândirea modernă şi perspectiva spirituală, scrie în 1886 „Linii fundamentale ale unei teorii a cunoaşterii în concepţia despre lume a lui Goethe, cu referire îndeosebi la Schiller”. În 1891 apare „Adevăr şi ştiinţă”, o extindere a lucrării sale de doctorat, având de asemenea o temă de teoria cunoaşterii. În anul 1894 apare capodopera sa filosofică: „Filosofia libertăţii”. Sfârşind munca la ediţiile Goethe, Steiner se mută la Berlin, pentru a redacta acolo revista culturală „Magazin de literatură”.
            Participă intens la viaţa socială şi politică a vremii prin conferinţe, scrieri şi iniţiază diverse modalităţi de lucru cu adulţii.
            Printre altele, este îndrumătorul unor iniţiative inovatoare în domeniul artei – euritmia, arta vorbirii; al medicinei – medicina de orientare antroposofică; al arhitecturii – arhitectura organică; al agriculturii – agricultura bio-dinamică; al pedagogiei – pedagogia Waldorf, pedagogia curativă, terapia socială.

top

Prima şcoală

            Steiner elaborează lucrări şi conferinţe despre „caracterul tripartit al organismului social”: viaţa legislativă, viaţa economică şi viaţa culturală. Emil Molt, proprietarul fabricii de ţigarete „Waldorf-Astoria” din Stuttgart, preia aceste idei şi instituie cursuri pentru muncitori.
            Prin eforturile financiare ale lui E. Molt şi ale muncitorilor, în septembrie 1919 se înfiinţează prima şcoală Waldorf la Stuttgart, şcoală unitară de doisprezece ani, cuprinzând şcoala primară, gimnazială şi cea liceală, deschisă fiecărui om, indiferent de condiţia sa socială. Doi ani mai târziu s-a înfiinţat şi o grădiniţă. Când a fost deschisă, şcoala avea 8 clase şi număra aproximativ 300 de elevi. Purta numele fabricii la care lucrau la început majoritatea părinţilor: „Şcoala liberă Waldorf”.
            Emil Molt l-a convins pe Rudolf Steiner să preia conducerea pedagogică a şcolii.
            Această şcoală s-a bucurat rapid de un larg interes public, astfel încât s-a dezvoltat şi a atras după sine înfiinţarea altora asemănătoare în Europa şi America. În Germania aceste şcoli au fost închise în perioada dominaţiei naţional-socialiste, dar şi-au continuat activitatea în Elveţia şi Marea Britanie. După cel de-al doilea război mondial au fost deschise numeroase şcoli Waldorf. Astăzi există şcoli Waldorf sau Rudolf Steiner pe toate continentele.

top

Prezentare

            În România, Şcoala Waldorf este o şcoală alternativă de stat, în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale. Profesorii sunt plătiţi de către M.E.C. după normele în vigoare pentru toţi profesorii. Elevii contribuie doar la fondul clasei şi al şcolii, obişnuit în majoritatea şcolilor, Şcoala Waldorf nefiind o şcoală cu plată.
            Şcoala Waldorf nu este o şcoală ajutătoare, ci se adresează copiilor obişnuiţi. Sistemul este astfel conceput, încât să-i ajute deopotrivă pe cei slabi, în atingerea unui nivel acceptabil, cât şi pe copiii dotaţi, în aspiraţia lor naturală spre performanţe cât mai notabile. Mai presus de toate, însă, această şcoală îşi propune dezvoltarea copiilor din toate punctele de vedere, într-un mod cât mai armonios.
            Ca diferenţe cât mai evidente faţă de sistemul clasic de învăţământ, în Şcoala Waldorf:

            Un alt aspect ce trebuie clarificat de la început este următorul: Şcoala Waldorf nu este o şcoală ajutătoare. Dacă şcoala noastră este mai blândă decât cea tradiţională românească, aceasta se datorează nevoilor copiilor. Şi aici nu vorbim de copii cu grad redus de inteligenţă, ci de nevoile stabilite de psihologi pentru orice copil cu o dezvoltare normală.
            Din acest punct de vedere, în şcolile clasice se manifestă din anii ’80 încoace o obsesie pentru un învăţământ dur, tare, de vârf. Profesorii sunt împinşi să facă totul pentru a obţine rezultate la olimpiade. Cu timpul gradul de dificultate al materiei a crescut atingând cote tot mai greu de suportat de către elevi. Efectele acestei politici asupra elevilor constau în aceea că majoritatea elevilor trebuie ajutaţi acasă, în ciclul primar de către părinţi, mai târziu de către profesori de specialitate, pentru că şcoala este mult prea grea.
            În Şcoala Waldorf dimpotrivă, exerciţiile şi cunoştinţele, materia în general nu reprezintă un scop în sine, ci sunt privite ca modalităţi de a dezvolta în copil toate acele capacităţi necesare unui om complet.
            În general, putem considera că şcoala clasică produce oameni incomplet educaţi, deoarece se preocupă preponderent de educaţia intelectuală a copiilor. Educaţia artistică este redusă la minim, la fel şi hrana spirituală şi sufletească oferită în anii de şcoală. A nu se înţelege că Şcoala Waldorf fuge după mai mulţi iepuri deodată, ci doar că educă în copii fiinţe complete şi echilibrate. Specializarea timpurie dă roade la puţini copii, la majoritatea producând pagube ireparabile.

top

Etapele de dezvoltare ale copilului

            Condiţia de bază pentru o pedagogie normală este cunoaşterea etapelor de dezvoltare ale copiilor. Respectarea acestora în procesul de învăţământ presupune acordarea necesarului educaţional pentru vârsta respectivă. Această regulă de bază este adesea încălcată de către învăţământul tradiţional din ţara noastră (de exemplu studierea ecuaţiilor şi mulţimilor din clasa I, chiar şi noţiunile primare).
            Care sunt, deci, etapele prin care trece un copil în dezvoltarea sa?
            De la naştere până la maturitatea deplină de la 21 de ani, omul parcurge trei etape de câte 7 ani cu următoarele caractere specifice: până la 7 ani copilul trăieşte într-o lume eminamente bună. Copilul are încredere absolută în adult, îl imită în vorbire, mers şi gândire. După 5 ani, copilul poate şi să înveţe limbi străine, el stăpânind deja limba maternă. Totodată copilul învaţă prin simpla imitaţie tot ceea ce este generic numit “Cei 7 ani de acasă”: ordinea, comportamentul şi limbajul civilizat, salutul etc.
            Astfel îşi creează inconştient fundamentele de existenţă. Orice răutate din partea anturajului (la copiii străzii sau la familii care practică duritatea în educaţie sau violenţa) va lăsa urmări de neîndepărtat în comportamentul copilului. Violenţa din desenele animate prezentate la televizor este şi ea un exemplu negativ în acest sens.
            Capacitatea de a învăţa prin imitaţie rămâne însă activă până la 9 ani. Astfel, în Şcoala Waldorf, se învaţă din clasa I două limbi străine prin imitaţie (cântecele şi jocuri) fără a apela la scriere.
Momentul de la 9 ani (9 ani şi 4 luni) este esenţial în dezvoltarea copilului. Putem spune că până aici ţine copilăria cu poveştile ei, cu inocenţa specifică, cu frăţiorul adus de barză şi cu Moş Crăciun. În acest moment, numit în pedagogia Waldorf RUBICON, copilul face un pas fără de întoarcere, se detaşează de cei din jurul lui.
            De acum înainte va fi el, pe de o parte şi ceilalţi, pe de altă parte. După momentul Rubiconului, care apare mai mult sau mai puţin pregnant, ca o mică încăpăţânare, elevul poate aborda altfel şcoala, începând scrierea la limba străină şi primele elemente de gramatică.
            Urmează în intervalul 9-12 ani o perioadă de armonizare a copilului. După 12 ani, copiii încep să crească, ajungând într-o stare ciudată când parcă nu mai ştiu ce să facă cu picioarele şi cu mâinile acestea mult prea lungi, cu vocea care o ia razna la băieţi şi cu toată preocuparea pentru sexualitate ce-i năpădeşte. În spatele tuturor aparenţelor creşte uneori insuportabil nesiguranţa, ajungând chiar la disperare.
            Între 7 şi 14 ani, elevul trăieşte într-o lume frumoasă. Inconştient, acesta îşi doreşte să cunoască frumuseţile lumii în care va trăi, să trăiască în armonie cu ele. Şcoala are obligaţia sacră de a-i oferi această frumuseţe, apărându-l de duritatea şi realitatea celor înconjurătoare.
            Metode de genul “lasă să facă ecuaţii din clasa I, că-i prinde bine mai târziu” distrug doar pofta de viaţă şi învăţătură a elevului. Teorii precum cele din fizică vor fi prezentate prin ce oferă ele mai spectaculos şi nu numai prin formulele lor exacte dar complicate.
            Din punctul de vedere al educatorului, în primii şapte ani idealul este întruchipat de bunica iubitoare. În perioada şcolii primare, 7-14 ani, elevul are nevoie de o autoritate iubită. A-i lăsa pe copii în această perioadă să hotărască tot ce vor, nu îi va antrena pentru a lua hotărâri în viaţă, ci va creşte nişte oameni dezorientaţi. Din contră, o autoritate care le va arăta ce-i de făcut va fi un bun exemplu pentru viitorii adulţi.
            Trecând de perioada de „turbulenţă”, după momentul de 14 ani, când tânărul îşi întâmpină EUL, începe o perioadă de frământări sufleteşti adânci, când tânărul trebuie să trăiască în lumea reală, cu suferinţele, rebeliunile, filozofiile şi teoriile ei.
            După 14 ani, autoritatea trebuie înlocuită de o adevărată competenţă obiectivă. Educatorul şipărintele vor fi nişte prieteni mai mari şi experimentaţi, care prin propriul exemplu plin de personalitate vor fi bune modele, chiar ideale, pentru tânărul aflat într-o puternică căutare de repere solide. Dacă aceste modele vor lipsi, tânărul le va găsi între cei de aceeaşi vârstă sau între cântăreţi ori actori, idealurile acestuia scăpând de sub controlul educatorilor (dascăli sau părinţi).
            De la 16 ani spre terminarea liceului, tânărul este tot mai preocupat de filosofia vieţii, de problemele sociale şi de viitorul lumii în care trăieşte. La 18 ani 7 luni şi 14 zile, când situaţia zodiacală este aceeaşi cu cea de la naştere, tinerii pot avea o revelaţie despre drumul ce trebuie să-l urmeze în viaţă.

top

Particularităţi de organizare

8 ani alături de învăţător

            În intervalul 7-14 ani elevul are nevoie de o autoritate solidă în jurul său. Dascălul este cel care va întruchipa această autoritate blândă, dar hotărâtă pe care copilul o va respecta cu sfinţenie.
            Astfel, din prima oră de şcoală învăţătoarea sau învăţătorul are ca sarcină principală clădirea acestei autorităţi în faţa copilului: Uitaţi-vă cum ţin EU creta; face-ţi cum fac EU; EU voi desena acum pe tablă o linie, desenaţi şi voi după MINE etc. Până la 20 de ori se subliniază învăţătoarea pe sine în prima oră, dând de înţeles celor mici că acum ea este modelul, pe care trebuie să îl urmeze şi de ea trebuie să asculte. Cu această autoritate uşor construită în clasa I, elevii vor fi lesne conduşi prin toate perioadele dificile ce vor urma.
            La schimbarea învăţătoarei cu o altă persoană, imaginea autorităţii va fi preluată în mare parte de aceasta. Diferiţi profesori care vor intra alături de dascăl la clasă vor beneficia din plin de această imagine a autorităţii, cu condiţia ca numărul acestora să nu fie prea mare şi ca învăţătorul să-şi păstreze rolul dominant.
            Ori, exact aceste condiţii sunt neglijate în sistemul clasic de învăţământ în clasa a V-a, când clasa este ruptă total de învăţătorul conducător, acesta fiind înlocuit de mulţi profesori specialişti (cel puţin 12). Evident că transferul de autoritate funcţionează foarte greu în aceste condiţii. Fiecare profesor va trebui să-şi construiască autoritatea sa, procesul fiind însă mult mai dificil decât în clasa I.
Urmările din punct de vedere al disciplinei şi al randamentului şcolar sunt cunoscute de către majoritatea profesorilor.
            Şcoala Waldorf consideră că menţinerea autorităţii eficiente a învăţătorului până către 14 ani este mult mai importantă decât predarea fiecărei materii de către specialist. Şi aşa, diferitele ştiinţe predate în gimnaziu trebuie prezentate interdisciplinar, teoria completă şi reală rămânând a fi predată în liceu.
            De altfel, acest punct de vedere este în mare parte împărtăşit şi de către reforma actuală din învăţământul românesc. Se preconizează, astfel, ca învăţătorii să meargă până în clasa a VI-a alături de clasă, menţinând până către pubertate autoritatea sa activă. Cât despre prezentarea mai puţin academică a ştiinţelor în gimnaziu, aceasta este deja o cerinţă adresată profesorilor începând din anul şcolar 1999-2000.
            Concret, însă, în şcolile din sistemul Waldorf există înţelegerea ca învăţătorul să predea  materiile de bază atâta timp cât poate garanta o calitate corespunzătoare. Astfel, pentru mai multă siguranţă, unele materii, printre care şi cele pentru examenul de capacitate, sunt predate de către profesori de specialitate.

top

Voinţa şi ritmul

            Şcoala creată de Rudolf Steiner are o teorie amănunţită şi un program clar de educare a voinţei. Deşi este evident că voinţa este una din calităţile umane cele mai importante şi mai dorite, şcoala tradiţională nu-i acordă nici o atenţie. “Ai voinţă copile şi învaţă”, mi se spunea când eram elev. Ce-i aceea voinţă şi cum poţi să faci rost de ea, nu mi se explica.
            În conferinţele sale pentru profesorii primei Şcoli Waldorf, Rudolf Steiner explică amănunţit fenomenul voinţei cât şi posibilităţile de cultivare a acesteia. Astfel voinţa poate fi cultivată şi întărită prin repetare regulată şi ritmică, dar şi prin elementul artistic. La începutul fiecărei zile, elevii spun o aceeaşi zicere timp de 12 ani (în clasele I-IV zicerea este simplificată). La începutul pauzei mari, înaintea gustării, se spune o rugăciune. În fiecare zi, timp de câteva săptămâni, elevii cântă aceleaşi cântece sau recită aceleaşi poezii.
            Pe lângă ritmul zilnic, mai există, desigur şi ritmul săptămânal, respectat în orice şcoală prin orar, dar şi ritmul anual. Acesta este deosebit de important, făcând legătura cu lumea înconjurătoare. Astfel copilul trece periodic prin toate transformările naturii, observând schimbările de-a lungul anotimpurilor, învăţând să cunoască, să respecte şi să iubească natura.
            Pentru întărirea acestei legături, în fiecare sală de clasă există o masă a anotimpurilor, pe care sunt aranjate elemente de sezon: castane şi frunze ruginii asortate cu culori corespunzătoare vor da, de exemplu, o atmosferă plăcută de toamnă. Iar pentru perioada postului de Crăciun, o iesle cu naşterea Domnului va crea legătura cu sărbătoarea Crăciunului.
            Ritmul anual este subliniat şi evidenţiat şi prin multe sărbători din calendarul creştin. Pe lângă marile sărbători ale Crăciunului şi ale Paştelui, multe altele sunt punctate în mod repetat. Bazarul premergător Crăciunului sau balul mascat din februarie sunt alte serbări ce sunt aşteptate an de an cu drag de toţi copiii şi familiile lor.
            Voinţa nu este o calitate ce poate fi însuşită într-un interval scurt de timp. Formarea şi educarea voinţei reprezintă un proces de lungă durată pe parcursul căruia familia şi şcoala trebuie să coopereze strâns. La copiii ai căror familii au înţeles acest lucru de la început şi au acţionat corespunzător şi în afara şcolii, rezultatele se văd, aceştia având o voinţă bine formată.
            Ritmicitatea vieţii şi repetarea regulată nu sunt însă invenţiile lui Rudolf Steiner. Rugăciunea de dimineaţă, de seară sau de la masă, dar şi multele sărbători creştine sau legate de diferite anotimpuri, sunt bune exemple în acest sens, ce vin din negura vremilor.

top

O şcoală fără manuale

            În ultimele pagini am amintit despre accentul pus de Şcoala Waldorf pe autoritatea dascălului asupra clasei. Pentru mulţi este greu de crezut, dar manualele sabotează în general această autoritate.
            Astfel, învăţătorii şi profesorii ajung deseori simpli slujitori ai manualelor. Conducătorii reformei actuale din învăţământ recomandă şi ei eliberarea dascălilor de sub jugul manualelor: slujitorul trebuie să fie manualul şi nu profesorul!
            În locul clasicelor manuale, Şcoala Waldorf îi obligă atât pe învăţători cât şi pe elevi la folosirea unei largi bibliografii pentru înţelegerea unei teme. Astfel, la profesori se elimină situaţii penibile cum ar fi următoarele exemple din matematică:
            - cei mai mulţi profesori cunosc pe lângă demonstraţia din manual a teoremei lui Pitagora, încă una, cel mult două-trei. În realitate există în jur de 2000.
            - toate cărţile de geometrie din Europa afirmă că teorema lui Thales este următoarea propoziţie: “Unghiul înscris în semicerc este drept”. Doar în manualele din România teorema lui Thales este alta, iar majoritatea profesorilor nici nu au auzit de această neconcordanţă.
            La elevi se elimină astfel dispreţul faţă de cărţi, ce este cauzat la foarte mulţi de către manuale şi de cărţile de „lecturi obligatorii”. Pe de altă parte, elevii se obişnuiesc din şcoală să se documenteze din cât mai multe surse la studiul unei teme, cultivându-şi o mai largă deschidere pentru carte. Formarea unei păreri cât mai obiective, dar şi antrenamentul pentru autoeducare şi viaţa de specialist sunt evidente.
            În locul manualului gata scris, elevul Waldorf primeşte un caiet neliniat, pe care, cu grijă, îl va umple cu noile cunoştinţe dobândite. Astfel, caietul devine propriul său manual, pe care-l va îngriji, în care va scrie cât se poate de frumos şi pe care-l va orna cu imagini şi desene din lecţiile parcurse. Absolvenţii şcolilor Waldorf au astfel un antrenament solid pentru a aduce o sarcină la sfârşit, într-o formă atât completă şi corectă cât şi artistică şi atractivă.

top

Caietele şi instrumentele de scris

            Deşi este mai greu la prima vedere, este mult mai sănătos ca un copil să înveţe mersul pe bicicletă fără a treia roată. La fel, deşi este mai greu la prima vedere, este mult mai sănătos pentru copil să scrie pe caietul fără liniatură.
            Moto-ul Şcolii Waldorf este “Educaţie pentru libertate”. Ori, este evident că liniatura de pe caiete este folosită exact cu scopul de-a îngrădi şi limita la norme clar stabilite scrisul copilului. Să nu fim greşit înţeleşi: nu pledăm aici pentru un scris dezordonat, ordinea, latura estetică în general, fiind puternic cultivate în şcoala noastră. În absenţa liniilor elevul va trebui să depună un efort mult mai mare pentru a-şi ordona scrisul. Desigur că procesul va fi de mai lungă durată, rezultatul fiind însă mult mai solid, ştiut fiind faptul că, după şcoală, liniatura este abandonată (scrisori, cereri, C.V. etc.).
            Şi în legătură cu instrumentele de scris şcoala noastră are o poziţie mai deosebită. Lumea înconjurătoare este formată mai mult din suprafeţe decât din linii. Ca urmare este indicat ca elevii să lucreze cât mai mult cu suprafeţe, cel puţin în primele clase. Astfel, în clasa I elevii scriu cu blocuri cerate. În clasa a II-a dunga se subţiază, folosindu-se creioane cerate pline. Din clasa a II-a copii vor scrie cu creioane colorate groase (jumbo). În clasa a IV-a elevii exersează scrisul cu pana şi apoi încep să scrie cu stiloul. Pixul este evitat, cunoscut fiind faptul că acesta deformează scrisul.

top

Predarea în epoci

            Nimeni nu reuşeşte să citească în paralel mai mult de 2-3 cărţi deodată, pentru simplul motiv că începe să le încurce, neputându-se concentra asupra conţinutului vreuneia dintre ele. Plecând de la acest fapt evident, ne punem întrebarea de ce am obliga elevii să studieze în paralel, pe parcursul unui an şcolar, până la 10-12 manuale.
            Cu toţii ştim ce greu este să primeşti la serviciu sarcini diferite de îndeplinit în paralel. Şi totuşi la şcoală elevii sunt chinuiţi timp de 12 ani zilnic în acest fel. “Doar aşa se învaţă de când lumea”, ar fi cea mai uşoară contra-replică.
            Care este soluţia oferită de Şcoala Waldorf la această problemă? Materiile principale sunt predate în module de câte 3-4 săptămâni. Într-un astfel de modul, numit epocă, o clasă studiază, de exemplu fizica, zilnic, primele două ore fără pauză.
            Într-o astfel de epocă se poate parcurge chiar şi materia pe un an şcolar, economia lucrului fiind deosebit de eficientă.
            Urmează alte epoci, elevii reîntâlnindu-se cu fizica doar peste câteva luni, poate chiar peste un an. “Dar nu uită totul până atunci?” veţi întreba. Desigur că uită, aici fiind iarăşi un punct forte al Şcolii Waldorf. Şcoala noastră este singura din lume care foloseşte uitarea în procesul de învăţământ.
De obicei uitarea este considerată duşmanul nr. 1 al învăţării. Elevul ideal este considerat acela care nu uită nimic din ce a învăţat, ca un casetofon ce înregistrează tot ce aude, şi este gata să redea orice casetă la orice oră.
            În Şcoala Waldorf uitarea, acest proces natural de protecţie a memoriei, este considerată însă un aliat. Aceasta din două motive. În primul rând pentru că uitând fizica, elevul se va putea dedica cu toate capacităţile sale unui nou domeniu, de exemplu literaturii. În al doilea rând pentru că, după ce fizica a fost uitată aparent complet, la reîntâlnirea cu această ştiinţă, elevul îşi va reaminti mult mai intens cele învăţate. Sună paradoxal, dar o informaţie odată uitată, la reamintire va reveni în actualitate cu o forţă mult mai mare dacă n-ar fi intervenit uitarea.
            Un alt avantaj al predării în epoci este faptul că informaţiile şi întrebările primite peste zi sunt prelucrate inconştient noaptea, a doua zi găsind mai uşor rezolvarea lor. Toată lumea ştie că noaptea este un sfetnic bun. Întâlnindu-se însă cu o materie doar de două ori pe săptămână, elevul nu poate beneficia de acest minunat dar al spiritului omenesc. Îl va putea folosi însă din plin în cadrul unei epoci când, în afara sfârşitului de săptămână, se întâlneşte 20-30 de zile la rând cu aceeaşi materie.
            Însă nu toate materiile participă la acest carusel al epocilor. Se predau în sistem modular limba maternă şi gramatica, matematica, fizica, chimia, istoria, geografia şi ştiinţele naturii.
            Aceste materii şi pot să apară şi în ore de exerciţii care au rolul de  a fixa cât mai bine materia predată la cursul de bază. Celelalte materii, numite generic abilităţi, adică limbile străine, educaţia fizică, desenul şi celelalte activităţi artistice apar ca şi ore fixe după cursul de bază şi orele de exerciţii. 
            Datorită faptului că elevii de la Şcoala Waldorf Simeria vin la şcoală din mai multe oraşe cu transportul şcolar împreună cu copiii de la C.P.C.T.S. Simeria Veche, şi ţinând cont de orarul claselor mici precum şi de orarul mijloacelor de transport, a rezultat un orar în care clasele de gimnaziu au două zile lungi (8 ore) şi trei zile scurte (5 ore), însă în zilele lungi se încearcă ca la ultimele ore să fie materii de abilităţi care solicită mai mult îndemânarea decât gândirea. Iată pentru exemplificare orarul unei clase a V-a de la Şcoala Waldorf Simeria. În primul rând orarul săptămânal, iar apoi ordonarea epocilor pe săptămânile unui an şcolar.

top

Ponderea cursurilor artistice şi practice

            Ponderea ridicată a cursurilor artistice şi a celor practice iese în evidenţă de la prima privire asupra orarului din Şcoala Waldorf. Care este motivul pentru această stare de fapt? Pentru că, de la început trebuie clarificat: această şcoală nu este nici şcoală de arte, nici şcoală profesională.
            Din acest punct de vedere Şcoala Waldorf îşi propune pur şi simplu să realizeze o educaţie echilibrată, oferind pe de-o parte fiecărui copil ceea ce i se potriveşte, însă cu preocupări şi în acele domenii către care nu are înclinaţii, dar care sunt necesare unei educaţii complete.
            Un argument în plus reprezintă următorul aspect: educaţia intelectului prin ştiinţe cultivă antipatia, distanţa iar, dimpotrivă, educarea sufletescului prin arte şi meşteşuguri cultivă simpatia, apropierea. Ambele laturi ale educaţiei sunt la fel de importante pentru un om echilibrat, dornic să-şi controleze singur viaţa, fără a se lăsa manipulat din exterior.
            Indirect însă, cursurile artistice sau practice susţin materiile adresate intelectului. Iată două exemple: în clasele mici, atât fetiţele cât şi băieţii tricotează, activitate ce ajută puternic la formarea vederii în spaţiu şi la cultivarea manualităţii, necesare îndeosebi matematicii; la începutul fiecărei zile, întreaga clasă parcurge o parte ritmică în care cântă, recită sau dansează (de fapt jocuri adecvate vârstei, însoţite de bătăi din palme, tropăit ritmic şi gesturi sugestive). Partea ritmică îi aduce pe toţi la unison, le canalizează energia şi îi pregăteşte pentru oră. O dată „aluatul” frământat, clasa „dospeşte” mult mai eficient şi mai disciplinat la oră.
            Importanţa cursurilor artistice rezidă şi în faptul că ele educă stările sufleteşti. Veselia sau tristeţea, melancolia, agitaţia, bucuria sau supărarea sunt evidenţiate în arte, iar elevul trăieşte în procesul reprezentării lor caracteristicile propriei personalităţi, pe care astfel o cunoaşte şi o stăpâneşte mai bine. Totodată el îşi cultivă capacitatea de a percepe stările sufleteşti, dezvoltându-şi abilităţi de comunicare dincolo de calea verbală.

top

O şcoală fără note

            Ce groaznic ar fi să primim la serviciu în mod regulat note. Şi totuşi pe copii noştri îi chinuim timp de 12 ani, doar din conservatorism.
            Ce se întâmplă însă dacă elevii nu mai primesc note? Cei mai mulţi dascăli se gândesc cu groază la o astfel de posibilitate, fiind siguri că elevii nu vor mai învăţa. De ce? Pentru că elevii învaţă pur şi simplu de frica notelor proaste, susţin aceşti „pedagogi”. Cu alte cuvinte nota este în mâna multor profesori sau învăţători ceea ce este biciul pentru fiarele de la circ. Ceea ce nu realizează aceştia este că elevii nu au nevoie de bici, că în elevi există un impuls natural puternic pentru învăţătură, pentru nou. Iar acest impuls, mânuit cum trebuie, face inutilă prezenţa notelor, transformând şcoala într-o continuă bucurie. De altfel, această bucurie este vizibilă la majoritatea elevilor din Şcoala Waldorf, pentru care întrebarea “îţi place la şcoală?” nu-şi regăseşte rostul, primind un “da” plin de mirare.
            Dar cum se desfăşoară procesul de învăţământ din Şcoala Waldorf în absenţa notelor? Orele sunt mult mai libere, elevii fiind deosebit de deschişi, participând în mod natural la oră, fără frica de note proaste. Majoritatea elevilor întreabă când nu au înţeles şi ies cu curaj la tablă. Am spus curaj şi nu inconştienţă, pentru că oricând se pot face de râs în faţa clasei. Pe de altă parte elevii buni sunt oricând dispuşi să-i ajute pe colegii aflaţi în dificultate. În general elevii învaţă mânaţi de dorinţa de cunoaştere dar şi de conştiinţă, care fiind mai solicitată, este mult mai solidă. Totuşi, la unii elevi transferaţi dintr-o şcoală cu note, se poate observa o scădere a preocupării pentru învăţătură, până când începe să se activeze conştiinţa şi să apară pofta de a învăţa.
            Elevii primesc în mod regulat teme şi lucrări de control. Scopul lor nu este însă de a obţine o notă cât mai mare, ci de a face o lucrare cât mai bună. Neexistând frica de note proaste, elevii nu sunt tentaţi să copieze temele sau la lucrări. Dar cum află părinţii despre nivelul activităţii copilului lor în şcoală?  Foarte simplu: întâlnindu-se regulat cu dascălii. Aceasta rămâne şi în sistemul cu note cea mai eficientă metodă de control a copilului. În plus părinţii pot vedea caietele de epocă şi apariţiile regulate ale elevilor în serbările lunare ale clasei sau ale şcolii.
            La sfârşitul fiecărui an şcolar, elevul primeşte un certificat în care fiecare profesor descrie activitatea sa din toate punctele de vedere. Din aceste certificate părinţii află mult mai multe despre copilul lor decât dintr-o medie seacă.
            Totuşi, pentru a putea fi caracterizată oficial activitatea elevului, în registrul matricol acesta primeşte la fiecare materie un calificativ ce poate oricând echivala evaluarea (la nevoie, în cazul unui transfer sau la admiterea în liceu).
            Şcoala Waldorf funcţionează de la începutul ei, din perioada interbelică, fără note. La sfârşitul acestui secol în tot mai multe ţări s-a ajuns la concluzia că acest drum este cel corect, renunţându-se timid la note, pentru început la ciclul primar. Şi în ţara noastră învăţătorii au fost obligaţi să „depună armele” şi să se descurce fără note. Păcat că foarte mulţi nu au înţeles să folosească această şansă pentru a crea o legătură mai strânsă cu sufletul copilului, înlocuind pur şi simplu notele cu diferite sisteme de punctuleţe roşii, negre sau de alte culori.

top

Relaţia părinţi-şcoală

            Latura părinţi-şcoală este deseori neglijată, odată cu trecerea copilului de ciclul primar. Participarea la şedinţele cu părinţii scade sub jumătate, mulţi părinţi aducându-şi aminte de şcoală doar dacă copilul lor rămâne corigent.
            În Şcoala Waldorf se pune un mare accent pe această colaborare, armonia şi constanţa relaţiei dintre profesori şi părinţi răsfrângându-se pozitiv asupra elevilor. Cel mai evident aspect al acestei colaborări este faptul că cele două lumi ale elevului, şcoala şi familia, ştiu tot timpul una de cealaltă, formează de fapt un întreg sănătos.
            Pe lângă obişnuitele şedinţe cu părinţii, elevii, părinţii şi profesorii se întâlnesc şi colaborează în multe alte ocazii: tabere, spectacole şi serbări, bazare şi carnavaluri. La acestea muncesc toţi, cot la cot, pregătind împreună acţiunea respectivă. Şi această muncă în colectiv este deosebit de educativă, puterea exemplului celor din jur influenţându-l pozitiv pe copil.
            Dar, poate cel mai puternic argument al acestei colaborări îl reprezintă însăşi şcolile  Waldorf din lume. Acestea nu sunt înfiinţate de ministerele învăţământului din ţara respectivă, ci iau naştere din iniţiativa părinţilor care, nemulţumiţi de oferta publică, îşi doresc această alternativă, luptându-se pentru ea. Părinţii sunt astfel inima oricărei Şcoli Waldorf.

top

O şcoală fără director

            Ca şi într-o familie, în care spunem adesea că unul sau altul dintre parteneri este „capul familiei”, deciziile importante se iau împreună.
         Deciziile unei şcoli ţin de organizare, încadrarea personalului didactic, procesul de predare, comportamentul elevilor, al profesorilor, al părinţilor, relaţia faţă de alte persoane sau organizaţii şi nu în ultimul rând viitorul şcolii, imaginea călăuzitoare, care îi dă acestui organism social valenţele sale specifice.
          Când Rudolf Steiner a acceptat să facă parte din conducerea şcolii, a pus de la început această formă de conducere sub semnul întrebării.
          Decizia luată de o persoană sau două în numele unui colectiv de 30 – 40 de profesori, care trebuie să execute dispoziţiile nu poate duce decât la o scindare a colectivului profesoral, care trebuie, în fond, să aibă aceleaşi opinii în educarea tuturor copiilor din şcoală.
          Existenţa directorului creează un hiat între gândirea asupra muncii şi munca propriu-zisă.
            De aceea, Rudolf Steiner a cerul corpului profesoral să accepte ca fundament pedagogico-organizatoric discutarea tuturor problemelor şcolii, îndeosebi a celor pedagogice, în consiliul profesoral. Acesta este de fapt directorul şcolii.
            Şi pentru că problemele curente se cer discutate pe măsură ce au loc, consiliul profesoral se întâlneşte săptămânal. Iar pentru că cea mai bună zi din săptămână pentru decizii este cea care poartă numele celui mai mare dintre zei, acest consiliu se desfăşoară joia după amiază, timp de 2-3 ore (uneori poate mai mult, în funcţie de probleme).
            Aici profesorii spun ce predau, cum predau, dacă au avut succes cu o temă sau eşec cu alta. Aici sunt luate în discuţie clase de elevi sau elevi în parte, care trec printr-o situaţie mai dificilă sau mai deosebită şi au nevoie de atenţia întregului corp profesoral pentru a depăşi situaţia creată.
            Aici sunt dezbătute teme pedagogice generale, indiferent de specialitate, la care participă toţi profesorii şi învăţătorii, căci pe toţi „membrii familiei” îi interesează drumul celuilalt. Rămâne însă mereu ca imagine centrală a preocupării imaginea copilului. Aceasta stă în mijlocul oricărei teme, fie ea şi administrativă.
            Bineînţeles că mai există şi probleme delicate. Unul sau altul dintre dascăli are dificultăţi majore în stăpânirea clasei; există dascăli noi în activitate, care trebuie îndrumaţi; se cer organizate încadrările cu personal pentru anul şcolar următor: toate aceste sunt discutate într-un cerc mai restrâns, în consiliul intern. La el participă acei pedagogi care au experienţă pedagogică şi în existenţa şcolii respective, care îşi asumă de bună-voie viitorul şcolii, ca viitor al propriei biografii.
            Dintre toţi colegii, unul este ales în fiecare an ca reprezentant al şcolii în faţa terţilor. Nu este de confundat acesta cu directorul, căci nu are puteri decizionale supreme, nu poate lua decizii singur şi nici nu are toate responsabilităţile pe umerii săi. Acestea sunt împărţite între diferiţi profesori sau învăţători. Purtarea responsabilităţii de către mai mulţi oameni duce la creşterea implicării în „familie”.
            Faptul că autorităţile şcolare cer ca directorul să dea un examen de competenţe legislative, să aibă grade didactice şi să fie numit pe patru ani sunt aspecte care blochează anumite procese de evoluţie a organismului şcolar. Directorul poate fi un element de frânare dacă este menţinut artificial, în schimb, asumarea acestei munci de către un novice, sub îndrumarea mai multor colegi, poate aduce impulsuri noi, fireşti într-o societate a valorilor în schimbare atât de rapidă.

top